Nu subestimaţi bebeluşii: ce ştiu ei şi noi nu

Copilăria timpurie este pe cât de familiară, pe atât de misterioasă. Cu toţii am fost copii cândva şi mare parte dintre noi am petrecut ceva timp purtând discuţii cu copiii. Cu toate acestea, ne este imposibil să ne amintim ce simţeam înainte să împlinim 5-6 ani. 

„Copiii şi adulţii reprezintă forme diferite ale unui Hommo sapiens”, scrie  Alison Gopnik în cartea sa „The Pilosophical Baby” care ne face un rezumat al celor mai recente descoperiri din domeniul ştiinţelor cognitive cu privire la minţile copiilor. 

• Gladys May Aylward, misionara britanică din China. A salvat 100 de orfani în timpul celui de-Al…
• Khalifa bin Zayed Al-Nahyan, al doilea președinte al Emiratelor Arabe Unite și conducătorul orașului Abu Dhabi

Pentru a înţelege diferenţele dintre minţile adulţilor şi cele ale copiilor trebuie să ştim că lobul perifrontal, care are un rol major în blocarea stimulilor veniţi din alte părţi ale creierului şi încurajarea atenţiei interne, nu este destul de dezvoltat la bebeluşi. De fapt, la majoritatea oamenilor această regiune din creier nu se dezvoltă complet până la vârsta de 20 de ani. 

Cercetările cognitive sugerează că atenţia internă este o capacitate pe care copiii nu o pot dobândi până nu ating vârsta de cel puţin 5 ani. 

În schimb, foarte active în creierele sugarilor sunt cortexul occipital, situat în partea din spate a creierului care procesează informaţiile vizuale, şi cortexul parietal, care ajută la adaptarea individului atunci când acesta se confruntă cu evenimente noi. Astfel, suspendarea sentimentului de neîncredere şi orientarea rapidă spre o acceptare a unui bombardament de stimuli vizuali neaşteptaţi, pot aproxima aspecte referitoare la starea de a fi a copilului. 

Dezvoltarea noastră mentală este mai mult un proces de metamorfoză decât unul de creştere incrementală, susţine Alison Gopnik în cartea sa „The Pilosophical Baby”. Gopnik este profesor de psihologie la Universitatea din California care, prin intermediul muncii ei ne poate ajuta să înţelegem mai bine ce se întâmplă în mintea unui copil şi să scăpăm de unele dintre ideile greşite moştenite de la Sigmund Freud şi Jean Piaget care susţineau că inteligenţa noilor născuţi este extrem de limitată, motiv pentru care copiii nu pot distinge realitatea de ficţiune.

Atunci când copiii se joacă, ei ştiu că totul face parte dintr-un tablou imaginar. Totuşi, cei mici îşi iau întotdeauna rolul în serios, iar acest lucru îi ajută să înţeleagă mai bine lumea reală prin comunicarea cu prietenii imaginari de pe urma cărora vor putea anticipa gândurile şi sentimentele oamenilor reali.  

Pe de altă parte, se crede că cei mici nu numai că sunt iraţionali dar au şi un comportament imoral şi egoist. Din nou, este posibil să-i fi judecat greşit. Ideea conform căreia moralitatea se construieşte în adolescenţă, pare să fie greşită. Chiar şi copiii în vârstă de 2 ani pot face diferenţa între regulile morale, care sunt create pentru a evita rănirea („Nu lovi alţi copii!”) şi regulile convenţionale („Descalţă-te când intri în casă!”). Mai mult, unele experimente au scos la iveală faptul că cei mici ştiu că nu este bine să îi lovească pe alţi copii, chiar dacă învăţătoarea le permitea acest lucru. Desigur, în unele situaţii, micii drăcuşori nu se pot abţine să nu îmbrâncească un coleg într-un moment critic, dar specialiştii susţin că aici este vorba de autocontrolul care încă nu este prea bine dezvoltat şi nu de lipsa de înţelegere a conceptelor morale.

Un alt subiect tratat de Gopnik este empatia. Bebeluşul ştie că bucuria mamei sau durerea ei se aseamănă cu trăirile simţite de el. Acest lucru se datorează faptului că suntem empatici de când ne naştem şi pe măsură ce creştem (de la vârsta de 1 an), tindem să ne manifestăm latura altruistă.

În jurul vârstei de 2-3 ani, copiii au deja o teorie explicită legată de faptul că şi alţi oameni muncesc pentru a-şi atinge scopurile şi că la fel ca ei, toţi oamenii de bucură când îşi ating ţelurile, sau se întristează atunci când nu sunt capabili să facă asta. 

Imitarea este unul dintre procesele care duc la apariţia empatiei, dar ea poate fi privită şi ca un mijloc de excludere a „celuilalt” şi de formare a grupului minimal în care o diferenţă arbitrară minoră devine motiv de empatizare. Acest lucru este susţinut de experimentele în care s-a constatat că unii copii preferă să se joace cu cei care le seamănă, care au un tricou asemănător sau care au părul de aceeaşi culoare cu a lor. 

Capacitatea de a minţi, pe de altă parte, apare abia după vârsta de 5 ani, când copilul devine conştient de un eu interior. Minciunile spuse în funcţie de context presupun mecanisme sofisticate prin care copilul trebuie să înţeleagă mintea persoanei pe care vrea să o înşele. Într-un experiment, copiilor li s-a arătat o cutie închisă în care li s-a spus că se află o jucărie, doar că nu au voie să o privească. Când cercetătorii au ieşit din cameră, evident, copiii s-au uitat în cutie. În momentul în care oamenii de ştiinţă s-au întors, cei cu vârsta de trei ani au susţinut că nu s-au uitat în cutie, însă, în cadrul aceleiaşi fraze au mărturisit ce jucărie au văzut. În schimb, copiii în vârstă de cinci ani au fost capabili să ducă până la sfârşit înşelătoria. 

Până la vârsta de cinci ani, copiii simt trecerea timpului într-o altă manieră. Ei sunt capabili să uite evenimente prin care tocmai au trecut. Ei par să gândească într-un mod asociativ, o stare asemănătoare, mai curând, cu moţăiala. Acest lucru este demonstrat de un experiment realizat de Gopnik în cadrul căruia, copiii au primit o cutie de bomboane umplută cu creioane. Deşi au fost dezamăgiţi de conţinutul cutiei, ei au declarat că au ştiut încă de la început că în acea cutie se află creioane şi nu bomboane. Tocmai, de aceea, copiilor le este mai uşor să-şi amintească de un eveniment atunci când sunt întrebaţi despre acesta.

Precum marii artişti sau ingineri, copiii nu doar observă lumea, ei îşi şi imaginează moduri prin care aceasta poate să se schimbe. În timpul copilăriei, deşi suntem incapabili să ne purtăm „singuri de grijă”, avem posibilitatea de a ne dezvolta imaginaţia. În schimb, pe măsură ce înaintăm în vârstă, ne disciplinăm, începem să avem reţineri, învăţăm să ignorăm împrejurimile şi lucrurile care ne distrag şi să ne concentrăm atenţia asupra anumitor sarcini. Altfel spus, copiii, sunt ca o parte a unui departament de cercetare şi dezvoltare a speciei umane care crează viziuni sălbatice şi inspiraţii neaşteptate. Pe măsură ce cresc, ei sunt avansaţi la departamentul de producţie şi marketing unde sarcina lor este de a se concentra asupra unui anumit proiect, pe baza unor deducţii logice.

Aproape toţi cei 10 miliarde de neuroni din sistemul nervos al unui om sunt formaţi încă de la naştere, iar în copilăria timpurie, sinapsele sunt produse în exces. Într-o oarecare măsură, maturitatea reprezintă un proces de scădere neuronală, prin care omul este ajutat să facă faţă sarcinilor de zi cu zi. Vieţile noastre sunt organizate, mai curând, pe baza proceselor repetitive şi nu pe noutate, iar neuronii mai puţin utili se deteriorează şi mor, ducând astfel la o formă de uitare. 

Pentru a se adapta rapid la acest proces, creierele copiilor generează cantităţi enorme de neurotransmiţători colinergici, care sunt eliberaţi în diferite zone ale creierului pentru a procesa informaţii specifice. Tocmai de aceea, copiii au nevoie de o cantitate mai mare de anestezic atunci când sunt supuşi intervenţiilor medicale. 

Din punctul de vedere al lui Aristotel, copilul este important pentru potenţialul lui, nu pentru ceea ce este el în sine. În cartea sa, Gopnik  ia în considerare această idee şi susţine contrariul: copilul este un partener complet, dar cu un creier diferit de cel al adultului, mai voluminos, cu o plasticitate mai mare şi cu o capacitatea de absorbţie a noilor informaţii mult mai dezvoltată. Pentru ea, copilul este un regizor, iar adultul, un producător. 

Mintea umană este ca un computer. Copiii se nasc cu un fel de hărţi care le furnizează informaţii legate de modul cum funcţionează lumea. De exemplu, învăţarea limbii în primele etape din viaţă implică predicţia statistică prin care, unele sunete le urmează pe altele (un exerciţiu inconştient). Această capacitate de a detecta modele lingvistice pe baza sunetelor nu este limitată doar la o anumită parte a creierului. Copiii sunt capabili să emită o serie de teorii în fiecare zi. Fie că vorbim despre biologie, psihologie sau fizică, ei pot creat teorii asemănătoare cu cele ştiinţifice, dar mare parte din ele nu vin din conştientul acestora, ci sunt codate în creierele lor.